Toughts

Vrei să știi cum sunt? De ce?
Să mă poți distruge definitiv?
Cred că nu îți dai seama că ai în mână arma perfectă pentru a mă ucide, iar arma ești chiar TU.
Da, tu. Tu poți să mă distrugi și să mă readuci la viață exact ca pasărea Pheonix care renaște din proppria cenușă. Numai că eu nu pot singură, am nevoie de tine. Ești singurul care mă cunoște, care știe de ce am nevoie când sunt la pământ.
Nu crezi? Uită-te la mine..Nici măcar o singură părticică din mine nu îmi mai aparține, sunt în totalitate a ta. Nu-mi pare rău, dar nu nu vreau să te joci.
Dar totuși, îți voi face pe plac, îți voi spune cum/ce sunt: sunt tot și în același timp, nimic.
Vrei să fiu fiară? Pregătește-te, am unghiile foarte ascuțite!
Vrei să fiu blândă? Demonstrează ca meriți.
Vrei să te iubesc? O fac deja.
Vrei să te urăsc? Te asigur, nu ai vrea!
Acum că știi tot, vei pleca? Daca da, nu te mai întoarce.
Dar să știi că tu vei fi de vină pentru moartea mea.
Nu, nu mă voi sinucide, dar var fi același lucru..voi fi o moartă în viață.
Acum spune-mi..Rămâi?

La belle sans corp...

Gabriel se réveillait toujours de bonne heure pour prendre le temps de boire son café à l’aise et de lire les journeaux . C’était d’ailleurs le moment de la jpurnée qu’il preféréait : beurrer les tartines ; préparer un café noir, non saucré, mettre la radio, feuiller les jounaux… Ce jour-là, il se dirigeait vers la cuisine comme d’habitude, alluma la radio, quand tout à coup, il resta sur la place, le visage livide d’une corp imateriale qui incarnait le visage d’une jeune, blonde femme avec des yeux verts . Gabriel a paralysé et la tasse de café a tombé sur le plancher.

Quand il s’est réveillé il était dans son lit. « Il a été seulement un cauchemar ! Ohh ! Mais il est 12 : 30, je suis en retard ! Comment est-il possible d’oublier me réveiller ? » Gabriel a sauté par-dessus son habitude et il est parti au travail. Sur le chemin, pendant qu’il attendait la couleur vert de sémaphore, au coin de la rue il a vu quelque chose qui semblait avec la fantôme qu’il a vu chez lui. Curieux, Gabriel a suivi le chemin indiqué par la fantôme, mais à la fin de la rue était seulement un mur très haut. Gabriel a commencé penser que son esprit est un peu troublé.

Depuis une heure et demi il est arrivé à l’enterprise, mais il n’était pas dans ses eaux. Il pensait à ce que la fantôme veut lui dire. Ce jour, Gabriel n’a pu faire rien. Il était fatigué et son visage était plus livide que la fantôme.

Environ 21 :40 affichait l’horloge, quand sans puissance, Gabriel s’est jeté sur le lit. Il semblait que ce corp sans vie lui ravisse toutes les sens. Jamais a été Gabriel tant fatigué et « malade ». Est-ce que tout était la faute de la fantôme ? Ou Gabriel était vraiment malade et son esprit ne fonctionait pas normalement et il a commencé s’imaginer des choses bizares ? En fin, Gabriel a endormi, mais pour queleues minutes parce que la fantôme a retourné. Effrayé, Gabriel a couru sur les escaliers jusqu’à la cuisine et la fantôme après lui. Gabriel a pris un couteau et avec peur et désespoir il a collé le couteau dans le cœur de la belle jeune imateriale.

Et puis, quand Gabriel a realisé qu’il a collé le couteau dans son cœur. Il n’y avait aucun fantôme, seulement son imagionation :

Gabriel était vraiment malade…

Pentru că...

Pentru că fiecare dintre noi iubeşte, pentru că fără iubire nu existăm sau de fapt existăm, dar nu trăim, pentru că toţi avem la un moment dat un "almost lover", pentru că posibil datorită lor avem amintiri de neuitat, pentru că nu întotdeauna ne rănesc intenţionat, pentru că ne fac viaţa mai palpitantă, pentru că nimic nu vine de-a gata, pentru că iubirea doare, dar ne place, pentru că suntem oameni şi oamenii iubesc.


P.S: ce? am chef de aberat.

Beneath the wall

Hai sa ne plimbam, uite ce frumoasa e luna, nu iti place?
Nu ii raspunse. Privea in gol..era acolo si nu era, ar fi vrut sa ii spuna ceva.
As vrea...
Ce, spune?
Nimic, ma gandeam doar...
La ce? Nu ma tine asa, stii ca imi poti spune orice. S-a intamplat ceva? Ce e cu tine? Esti ciudat!
Ciudat? Asta e ciudat...dar prefer sa tac.
Spune odata, mereu faci asa, nu te mai suport! Te urasc!
Ma urasti?
Da!
Daca e asa, atunci nu ne mai ramane nimic.
Stai! Nu vorbeam serios, iarta-ma! Te iubesc!
Ma urasti, ma iubesti...ce simti de fapt?
Te urasc pentru faptul ca ma faci sa te iubesc! Esti tot ce mie imi lipseste. Te iubesc pentru ceea ce esti, pentru ceea ce faci, pentru ceea ce zici. Dar tu, tu ce simti?
Eu..nu..stiu...
Nu stii?
Simtii cum mii de ace ii intepara inima si doua lacrimi se scursera pe fata ei palida, nu mai spuse nimic..
Asta incercam sa iti spun, se intampla ceva...sunt confuz.
Se aseza o liniste apoi...
Stai! Sunt nebun! Ce fac? Nu, nu...te iubesc si totusi...
Nu mai pot! Spune o data, cat crezi ca mai pot rezista?
Dar eu nu vreau sa suferi.
Deja sufar, nu vezi? Nu te schimbi, esti acelasi. Nu inteleg cum nu mi-am dat seama ca in spatele acestui chip angelic este un demon. Un demon ce ma lasa de fiecare data sangerand de durere. Gata! Pleaca! Nu te mai vreau! Esti un monstru! M-ai mutilat!
Se intoarse si pleca, lasand-o singura in intuneric, ca de fiecare data.
Ea, se ridica isi sterse lacrimile, apoi isi indrepta privirea catre el. Plecase, nici macar nu se uitase inapoi. Atunci si-a dat seama ca s-a terminat, ca visele ei se naruira, ca viata pentru ea nu mai avea senes. Se intinse pe iarba, iar in scurt timp adormi...

O mana calda ii atinse obrajii... se trezii speriata.
Sunt eu, nu te speria!
Dar tu, aseara...
Aseara nu s-a intamplat nimic...a fost doar un vis urat...ai dormit doata noaptea in bratele mele...

De ce?

Nu cred că există persoană care să nu îşi fi pus măcar o data întrebarea "DE CE?" indiferent de motiv. Pentru mine, nu are nici un răspuns, logic, clar şi concret. Orice răspuns ai încerca să dai, poate fi combătut cu aceeasi întrebare obsesivă: de ce? S-ar mai spune şi că această simplă în aparenţa, dar complexă în esenţă, intrebare este de fapt, una filosofică. Aici mi-aţi putea spune voi, cum mi-a spus odata şi proful meu de filosofie, că nu toate întrebările de-ce? sunt filosofie, iar eu l-am întrebat: DE CE? Eh, n-am eu dreptate când spun că întrebarile de-ce? nu au răspuns? Totuşi, ştiind că nu voi primi niciodată vreun răspuns eu mă întreb, DE CE? De ce, ce? De ce...multe(?)

Da' chiar, de ce?

Ps.: Vă doresc un Crăciun fericit, un an nou mai bun, plin de fericire şi iubire. SĂRBĂTORI FERICITE!!!

Ps2.:Aţi fost cuminţi? Vine Moşu'?

De ce iubim barbatii?

În timp ce navigam pe mirificul Google, am dat de ceva ce noi, femeile, ştim, dar nu recunoaştem nici în ruptul capului.
V-am anunţat, ceea ce urmează nu-mi aparţine.

''Pentru zambetul lor strengaresc pe strada. Pentru flirturile pe fuga tot pe strada, chiar daca multe dintre noi nu recunosc. Iubim barbatii pentru ca au un farmec aparte atunci cand ne privesc si se gandesc ca ar putea ajunge in pat cu tine. Pentru ca nu toti sunt asa …

Pentru ca, in liceu, cei timizi te priveau mereu din umbra fara a avea curajul sa ti se adreseze. Pentru ca cei cu mai mult curaj se credeau interesanti apeland la glume stupide in fata “tovarasilor de caterinca”. Pentru ca in ultimul an de liceu s-au mai desteptat si se indragosteau de colega de banca.

Pentru ca exista barbati care nu se opresc cu analiza trupului unei femei la buze, sani, coapse. Pentru ca exista barbati pentru care gleznele unei femei reprezinta boutique de lux, barbati care admira liniile fine ale gatului, mainile si ar mai fi multe locuri “ascunse” curiozitatii barbatului.

Iubim barbatii pentru ca reusesc sa faca lucrurile dedicate femeii la fel de bine si poate chiar mai bine. Pentru ca este minunat sa iti vezi iubitul gatind doar pentru a-ti demonstra ca si el poate.

Pentru ca au o placere nebuna sa te priveasca atunci cand te apleci peste xerox la birou sau la dulapiorul de jos unde parca toate sunt acolo intentionat.

Pentru ca barfesc la fel de mult ca noi, dar nu recunosc. .. Pentru ca se lauda cu jobul, cu masina, cu iubita, sotia, amanta lor de cate ori au ocazia.

Iubim barbatii care stiu ca o mangaiere valoreaza cat o mie de cuvinte dulci, pentru ca stiu sa-ti protejeze mana de frig. Pentru ca unii adora sa ne vada dimineata ciufulite, nemachiate si bombanind ca noaptea a fost prea scurta.

Pentru ca se enerveaza cand pierd la billiard in fata noastra, pentru ca se supara atunci cand suntem privite de alti barbati. Pentru ca fac orice si iti accepta toate mofturile atunci cand se apropie seara de iesit in oras la bere cu baietii.

Iubim barbatii pentru ca viata nu ar mai avea sens fara dureri de cap, ulcer din cauza stresului sau o programare la psiholog. Pentru ca toate discutiile si certurile inutile se nasc din lucruri marunte. Pentru ca impacarea pentru unii inseamna sex... dar parca atunci este cel mai bine.''

Şi totuşi, de ce iubim bărbaţii? De femei ce suntem!!